Ştirea zilei

N-au trecut 7 ore de la articolul cu Liceul “Jean Monnet” şi hop, l-au hackuit pe Zoso.

Neamul nostru cel frumos, etnobotanist şi puturos

După tot tămbălăul iscat în jurul “bacalaureatului Funeriu” (care va rămâne în cărţile de istorie, alături de “taxa Tăriceanu”), un domn îşi pune întrebarea, de altfel logică:

Nimeni n-a suflat un cuvintel de aia 40siceva % care au invatat de mila de sila si au luat niste note de promovare.
Aia nu sunt tot ai nostrii, aia nu conteaza ? De ce atata mediatizare pentru partea negativa si 3 fire de stiri pentru partea pozitiva, de parca aia nu ar conta chiar deloc ?
Deci aia cum au putut ? Si cand intreb asta nu intreb referindu-ma la cei care au luat medii peste 09.50; ma gandesc la aia care au luat acolo un 7.00 sau un 8.00 si isi vad linistiti acum de viata lor (student, worker, capsunar, mana-dreapta-a-lu-tata-patronu).

Printr-o coincidenţă foarte surprinzătoare în era comunicaţiei, pune întrebarea exact în ziua în care la Zoso pe site se întreabă câţiva foşti şi actuali studenţi de ce în facultăţile noastre se învaţă după metoda comunistă a îndoctrinării studentului. (Un moş comunist care stă mai mult cu nasul în ziare lângă o cană de cafea proastă fiindcă nu-i ajunge pensia de altceva le putea răspunde că aşa se învaţă în comunism, papagaliceşte, şi de asta China e a doua mare putere din lume şi va ajunge în curând prima, înaintea capitaliştilor ălora ordinari care vine cu bemveu’ şi ifonele la şcoală şi mănâncă hamburgheri, că d-aia ieste ei proşti )

Nimeni nu a pomenit de cei care au absolvit cu note mari fiindcă nimeni nu e interesat de ei, dimpotrivă, se încearcă ţinerea lor sub capac. Din acelaşi motiv pentru care, în anii duduirii economiei, dacă spuneai în public că eşti student riscai să fii bătut, iar în anii în care nu duduia nimic fiindcă stătea nea Ceaşcă pe tron, puteai să faci şi mama facultăţilor, administraţia comunistă roşie precum curul de maimuţă te repartiza tot la ţară, la noroaie.

Meritocraţia e la fel de periculoasă precum un accident nuclear în ţara în care majoritatea populaţiei nu e merituoasă, la fel cum capitalismul e periculos pentru cei care nu au capital.

Mai ales când, tocmai fiindcă majoritatea populaţiei nu e merituoasă, oricine are vreun merit simte nevoia să-ţi demonstreze ce bo$$ dă bo$$ e el, cum nota 10 bate 7-le, funcţia bate gradul, muşchii bat raţiunea, diplomele din Franţa le bat pe cele de la Bucureşti şi Jaguarul bate Loganul.

Dacă atunci când toţi au peste 7 şi un procent însemnat au 10 fiindcă au copiat nu e mare brânză să fii un elev sau student de 10, te pierzi în mulţime, în situaţia în care numai 30-40% au note de trecere, elevul sau studentul de 10 iese în evidenţă precum măgarul (printre oile şi berbecii care îi lingeau …sarea lui conu’ Jiji acum 2-3 ani).

Probabil dacă presa ar fi dat mai mult de o singură zi exemplul elevilor cu 10 la bacalaureat, însoţit (ca să fie contrastul cât mai puternic) de încurajări şi comentarii legate de prostia, incultura, consumul de etnobotanice, lenea, nesimţirea, ţigănismul, tricourile roz şi lanţurile de tinichea ale “picaţilor”, probabil că am fi auzit de la Ştirile de la ora 5 povestea unui atentat terorist căruia i-au căzut victime nişte absolvenţi de bac cu note mari.

Doar există un exemplu de iarna trecută, muşchii de Buzeşti au bătut diplomele de Elveţia.

Educaţia prin ochelari de cal

Simpaticul domn Gheorghe -jurnalist şi blogger renumit prin duritatea opiniilor sale faţă de PDL, pasaje, tăieri de salarii şi automobilism- îşi dă cu părerea despre cariera generaţiei picate la bac.Mai bine zis despre lipsa ei, fiindcă sunt şanse destul de mari ca Generaţia Picată să se bucure mai mult de o carieră glorioasă la coada lopeţii sau la ciordeală de portofele.

Dacă ne-am fi aşteptat la ceva original însă, am fi aflat că e mai greu de găsit în ţara în care se clonează pe rupte (carduri şi nu numai).

“Mitul lui Niculae Moromete” e în floare, în 2011 ca şi în 2001 şi în 1991. După cum probabil a fost în floare în 1981, 1971, 1961 şi ar fi fost şi mai devreme dacă binevoia tovarăşu’ Dej să moară mai repede, înainte să trimită la Canal reacţionara clasă a profesorilor burghezi. Mitul “omului crescut în sărăcie, care totuşi a făcut carieră fiindcă a învăţat”. Era subiectul favorit de laudă la o cafea al clasei profesioniştilor formaţi sub alde Ceaşcă. După o pauză de vreo 15 ani, a devenit subiectul favorit de laudă al clasei corporatiştilor formaţi sub Constantinescu, Iliescu, Băsescu şi veniţi la Bucureşti din “oraşele moarte”, deci din acest punct de vedere parcă n-a murit de tot spiritul comunist.

Mitul e la fel de autentic precum o bancnotă de 167 de euro. Pentru cine spune “am crescut în sărăcie” asta înseamnă cel mult: am crescut la nişte blocuri muncitoreşti confort II, pe unde mai erau şi nişte gândaci şi şobolani la subsol, am mers la o şcoală de cartier, am bătut mingea pe maidan după ore cu cheia de gât, am mâncat “raţional” cartofi prăjiţi la prânz şi îngheţată Polar la pachete de unt de la chioşc, am umplut sifoane la o sifonărie prin vecini, am încălzit apă pe aragaz când oprea Ceauşescu apa caldă şi am aprins lanterna sau o lumânare “când se lua curentul”.

Ori toate astea sunt inconfortabile, dar nu te scot cu totul din societate. Şobolani şi gândaci există până şi în Casa Poporului, şcoala, bună sau rea, era acolo, şi cine voia să înveţe învăţa, cartoful prăjit e o mâncare cu reputaţie mondială datorită lui McDonald’s, apa sau curentul se pot opri şi acum în mod accidental. Ascensiunea socială pentru un om trecut printr-o astfel de sărăcie era şi este posibilă.

Prin unele sate şi cartiere care apar la Ştirile de la ora 5 se vede însă ceea ce iese la suprafaţă din adevărata sărăcie. Acea formă de sărăcie care nu e romantică, nu e aventuroasă, nu ajunge sub stiloul lui Eugen Barbu şi nici măcar sub al lui Zaharia Stancu. În care se fac copii pentru alocaţie, casele sunt luate de apă, ajutorul social se bea, baia e o invenţie capitalistă diabolică, se votează pentru un mic şi-o găleată.

“Ascensiunea socială prin educaţie” şi această formă de sărăcie şi mizerie se îmbină precum petrolul cu apa, cârnaţii cu frişca sau Coreea de Nord cu Las Vegas.

De ce reforma Funeriu nu face mare brânză

Motto: Cine absolvă trebuie să mulţumească şcolii nu că l-a făcut om, ci că nu l-a ruinat intelectual cu desăvîrşire – Alina Mungiu Pippidi

Rezultatele probelor la bac din anul de graţie 2011 sunt printre puţinele lucruri hazlii care ne mai distrag atenţia de la criză:

• Aproape toti elevii unui liceu din Hunedoara au fost dati afara din Bacalaureat pentru copiat;
• Ministrul Funeriu face ca în bancul cu cele 3 plicuri şi dă vina pe predecesorii săi;
• Jurnaliştii dau vina pe tematica de 3 parale;
• Fiindcă pe “oamenii de bine”, cum le spunea un mare politician rânjit, nu i-a întrebat nimeni, e greu să spunem dacă au sărit peste faza în care “azi nu se mai face şcoală, dar pe vremea lu’ Ceaşcă se făcea şcoală şi încă serioasă”. Parţial au dreptate. Era atât de serioasă încât Ceauşeasca avea 4 clase şi era academician doctor inginer.  Probabil dacă ar fi mers mai departe cu şcoala, ar fi avut deja Premiul Nobel.

“Şcoala noastră” a devenit accesibilă publicului larg imediat după încetarea persecuţiilor lui nea Ghiţă Dej din anii ’40 şi ’50 faţă de burgheza şi reacţionara categorie a profesorilor. E un lucru pe care se feresc să-l spună admiratorii Regatului – în Regat şi în primii ani ai lui Dej, majoritatea populaţiei se limita la şcoala sătească de 4 clase sau de 7 clase. Studiile medii costau. Tot ce trecea dincolo de ele era apanajul elitei şi al unui mic număr de bursieri.

Ori această deschidere către public a dat naştere Mitului Niculae Moromete – “cu cât eşti mai sărac, mai neglijat şi mai lipsit, cu atât te pui mai aprig cu burta pe carte şi ieşi mai întâi premiant şi apoi specialist cu diplomă şi repartiţie”.

Mitul e fals. La fel de fals ca mitul “street-wise” al negroteilor, care a evoluat într-un sistem cultural paralel : “dacă ai şcoala vieţii, ştii lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc şi poţi face ceea ce alţii nici nu speră”. Întâmplător, “negrii noştri”-care sunt de fapt mai cafenii şi cântă manele în loc de rap- erau şi ei 100% convinşi de exactitatea lui.

Mitul “street-wise” e o adaptare la lumea urbană şi industrială a mitului “raselor marţiale” inventat de englezi în secolul XIX, care spunea cam aşa: oamenii “barbari” (născuţi şi crescuţi în medii dure, în care totul, de la apa de băut împuţită, noroioasă şi plină de bacterii la şerpi, scorpioni, păianjeni, tigri şi vecini înarmaţi cu cuţite încearcă să te lichideze) au fost selectaţi natural de-a lungul generaţiilor, s-au adaptat, au o forţă herculeană, o agilitate de maimuţă şi dacă sunt înarmaţi cu arme moderne şi comandaţi de ofiţeri albi şcoliţi reprezintă o forţă căreia nimic nu-i stă în cale. Educaţia clasică a elitei britanice îi compara cu “barbarii care au răpus Imperiul Roman”.

Se remarcă asemănările cu Mitul Niculae Moromete – oamenii “de la ţară” născuţi şi crescuţi la coada vacii au fost selectaţi natural şi căliţi de viaţa lor dură, sunt rezistenţi, disciplinaţi, ambiţioşi, hotărâţi să pună mâna pe carte ca să plece de la coada vacii şi de la brazdă şi dacă sunt înarmaţi cu cunoştinţe moderne şi comandaţi de oamenii Partidului reprezintă o forţă căreia nimic nu-i stă în cale.

Mitul “raselor marţiale” a devenit realitate în câteva cazuri, mai mult din noroc – spre exemplu când a fost vorba de luptătorii Gurkha. Sau de cazacii Rusiei Imperiale. Popoare agricole şi meşteşugăreşti, parţial alfabetizate, obişnuite cu legile şi disciplina.

În majoritatea cazurilor, era fals. Mai ales când era vorba de tipi născuţi în “lumi ale morţii”, în care e chiar adevărat că totul încearcă să te omoare, inclusiv clima. Adică Australia aborigenă, sau Amazonia. “Adaptarea la mediu” în cazul lor nu i-a făcut să domine mediul, ci să se retragă din el. Profesorul Jared Diamond a interpretat destul de bine condiţiile de mediu şi modul în care acestea nu le-au permis să dezvolte o agricultură fie şi rudimentară, nici vreo tehnologie, nici organizare socială timp de 40 000 de ani. Nu erau meniţi să se lupte cu prădătorii pentru pradă, ci să culeagă cât mai puţin, neobservaţi de aceştia. Să devină un popor sălbatic, puţin hrănit, incapabil să aibă imunitate la cea mai banală răceală sau vărsat de vânt, care i-au ucis pe capete, incapabili să creeze prea multe, incapabili să aibă scriere proprie, să îşi făurească arme sau măcar ceva unelte mai perfecţionate.

Pui unul din ei lângă un atlet modern, alb sau negru, se vede diferenţa de milenii care îi desparte. Îi dezbraci în pielea goală, ca să aibă condiţii egale. Se vede diferenţa numai din structura osoasă şi musculară.

Încerci să antrenezi unul din ei pentru a-l transforma în soldat, nu iese nimic: nu ştiu să vorbească limbile moderne, nu înţeleg mediul legal în care trebuie să execuţi ceea ce ţi se spune pentru binele echipei, nu au cultură tehnologică, nu înţeleg manevrarea unei arme moderne sau a unui echipament electronic, nici măcar nu pot mânca alimentele moderne fără să li se facă rău. Sunt ca extratereştrii.

Adaptarea la lumea urbană modernă a mitului s-a jucat prin condeiul sau camera de filmat a artiştilor moderni cu competiţia “street-wise vs. geek” făcându-l pe primul să câştige. Realitatea e diferită. “Băieţii de cartier” sau “ţăranii cu brişcă la picior” sunt în situaţia sălbaticului de care am vorbit. Sunt adaptaţi la mediu, versaţi, puternici, abili, socializaţi, se descurcă de minune …pe bucăţica lor, pe care o ştiu şi de pe care nu ies niciodată. Iei unul din ei şi îl scoţi din mediul lui, e incompetent. Îl duci între altfel de oameni decât ştie el, deşi vorbesc tot româneşte, româna lui şi a lor nu sunt inteligibile. (Cum spunea Raymond Queneau, el nu înţelegea argoul recruţilor-ţărani, deşi erau francezi ca şi el.) Îi dai o altă unealtă decât ştie el, să zicem încerci să-l înveţi să piloteze un avion …pentru un ţigănuş de cartier cu 8 clase, dacă le are şi pe acelea, e ridicolă chiar şi ideea. E foarte posibil ca un “geek” să fie peste el din toate punctele de vedere, ca pregătire fizică (la sală), cultură, cunoştinţe tehnice, ba chiar şi din punctul de vedere al culturii infracţionale.

Oamenii care azi sunt parte a clasei profesionale sau a clasei oamenilor de afaceri au fost pregătiţi să fie astfel de mediul în care au crescut. “Băieţii de Dorobanţi” care azi au 25-35 de ani sunt fii de oameni cu şcoală, care erau profesionişti în era comunistă, au crescut cu mâna pe carte. (Sau pe HC-91 şi pe CIP-03 ) Sorin Ovidiu Vântu înainte de a-şi începe cariera de escroc era funcţionar. Gigi Becali, în ciuda imaginii de ţăran analfabet pe care şi-o cultivă cu grijă ca să câştige simpatie, are 3 ani de facultate făcuţi la zi. Mircea Badea e absolvent de Cibernetică. Despre Victor Ponta se spune că a terminat Dreptul cu 10.

Sunt mii de programatori, medici, ingineri sau înalţi funcţionari care au provenit din clasele sărace, dar au fost oameni de la oraş sau din comune bine organizate, unde au avut şcoală, bibliotecă şi acces la carte, familie şi masă la ore fixe, maidan de bătut mingea şi tramvai sau autobuz de mers la şcoală.

Educaţia nu începe în prima zi de şcoală. Educaţia începe la naştere.

Cel care excelează la şcoală o face pentru că are un IQ mai ridicat, dar şi pentru că a fost obişnuit de mic cu ideea învăţăturii, cartea era o componentă a mediului său natural.

Cel care e bine-dispus şi citeşte pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele o face în primul rând fiindcă i-au cumpărat părinţii lui cărţi, sau le-a împrumutat de la bibliotecă. Dar şi fiindcă e bine hrănit, nu e bătut de 3 ori pe zi datorită consumului de alcool din casă, nu e ocupat cu dusul vacii sau al gâştelor la păscut sau cu săpatul la grădina de roşii.

Cel care e hotărât să meargă mai departe în carieră o face fiindcă ştie că va avea unde să studieze şi că îşi va permite să se întreţină, va avea unde să locuiască şi ce să mănânce, nu va trebui să care saci de ciment pe şantierele patriei ca să aibă o leafă din care să îşi plătească o chirie la bloc confort III.

Deja ar fi deplasat să explicăm faptul că pentru a fi priceput în ale programării trebuie să ai mai întâi un calculator…

Dacă e vorba de o reformă, reforma trebuia să fi fost socială înainte de a fi didactică. Să creeze condiţiile pentru ca elevul să aibă cele necesare traiului, să îşi dezvolte organismul şi mintea, creativitatea şi imaginaţia, capacitatea de socializare şi de cooperare cu egalii săi, curiozitatea şi entuziasmul.

Dacă există aceste condiţii, obstacolele materiale pot fi depăşite – le poţi împrumuta cărţi şi alte bunuri necesare prietenilor tăi şi poţi lucra la referate şi proiecte împreună cu ei, dacă au nevoie de asta şi n-au bani. E mai greu s-o faci sau chiar să ai o relaţie de prietenie cu ei atâta vreme cât ei ascultă multe manele, se dau cu parfum de 3 lei din bazar peste jeg, au dinţii ca nişte pietre de mormânt uzate, te tratează cu curul şi te iau în bătaie de joc, mănâncă sandvişuri semi-putrezite din pachet şi miros a slănină prăjită.

Modul comunist de a-i trage de urechi pe aceştia prin “cele 12 clase regulamentare, treapta I şi treapta II, cu nota 5 dată de milă” uneori se cam răzbună.