Primarul, Autostrada şi Remus Truică

Săptămâna asta s-au întâmplat 3 lucruri interesante. Faptul că alde Chelu va lua F-16 noi nu se numără printre ele, eu aş fi băgat mâna în foc încă din 2009 că vor fi F-16.

Primul – un român gospodar precum Gospodarul a făcut carieră în America. O carieră care i-a permis să aibă casă, masă, bani şi să aibă cu ce să se laude. (Corporatiştii, Cocalarii şi Gospodarii, cele trei categorii de alegători ai micului şi găleţii, atât aşteptau, ca să-l facă albie de porci.)

Al doilea – nişte băieţi mai portocalii din CGMB au scos de pe ordinea de zi proiectul autostrăzii suspendate a Primarului Cârnat. Proiectul era atât de grandios şi grandoman încât ar fi trebuit să coste 1,5 miliarde euro, cam cât 2 din cele 4 escadrile de F-16 de pe tichia de mărgăritar a lui Chelu.

Al treilea – un băiat de prin ţara lui Barack-Vodă cel Negru ne explică de ce aici un om obişnuit are mult mai multe şanse să o sfârşească muncind şi ducând o viaţă decentă decât să o sfârşească împuşcat, devorat de droguri sau într-o puşcărie infectă.

“American had a very difficult childhood in terms of physical suffering. Yet this was combined with almost universal psychological encouragement. You might be cold, you might be hungry, you might live in a neighborhood devastated with violence and death but there’s always someone there to say, “You can do it! You’re still worthy! We support you! There’s always another chance to make this better and by gum, you can do it!“

Romania’s childhood, on the other hand, is almost out of a fairy-tale in terms of lack of physical suffering. Hunger is unknown. Walking the streets are safe. Almost nobody owns a gun and hearing shots fired is rarer than a lightning strike. If you get ill, you can go to the doctor, for goodness’ sake! And the likelihood of the police kicking in your door and dragging you off to butt-raping prison is virtually nil”

Între anumite limite, omul nostru are dreptatea lui. Mediul social de la noi seamănă mai mult cu o hazna decât cu un lac de deşeuri toxice: prima te murdăreşte, al doilea te omoară într-un mod oribil. La noi nu există o excluziune socială totală, cel puţin în Bucureşti: nici măcar aurolacul de la metrou nu poate spune că nu are ce mânca, cerşeşte sau mai ciupeşte el ceva. Chiar dacă un Mitică sau Costică ajunge la puşcărie, mai scapă el pentru bună purtare, îl mai graţiază Chelu, se întoarce la vechile lui ciubucuri. Cum spunea comunistul venit de la P(ile)C(unoştinţe)R(elaţii), “mă descurc io, că sunt jmecher”.

Şi atunci, dacă eşti jmecher, de ce ai rămas, băi, în sărăcie, mânca-te-ar Florin Salam?! Adică de ce şi Regii, şi Dej, şi Ceaşcă, şi Cheliosu, şi Primarul Cârnat Oprescu au tot ţinut-o cu “măreţili realizărili” şi tot nu vedem nimic?

Datorită sărăciei cu care trăim de generaţii bune şi conflictului între aparenţă şi esenţă (traducere: Ceaşcă insista că suntem o ţară bogată, noi ne uitam în farfurie şi vedeam contrariul), ne-am obişnuit să credem că orice conflict se rezolvă prin şi pentru resurse: “dacă aş avea io banii lu’ Columbeanu”, “dacă aş avea io petrolu’ saudiţilor”, “dacă aş avea io industria de armament a lu’ Putin” sau “dacă am avea insule ca grecii”. De asta şi suntem atât de uşor de păcălit, ca un puşti care vrea o jucărie. Ne imaginăm că odată ce avem acea resursă în mână, ca o baghetă magică, face să dispară toate neajunsurile.

Resursa, în sine, nu rezolvă nimic – dacă ai avea banii lui Columbeanu n-ai putea face ce a făcut el, fiindcă nu eşti Columbeanu. Ba chiar o să afli că dacă ai 100$ în buzunar şi te întâlneşti (cum spunea bancul) cu Chuck Norris când are şi el 100$ în buzunar, el are mai mulţi bani ca tine.

Exemplu (penibil, ca tot ce s-a făcut “în timpul bulei imobiliare”): un băiat dăştept de la noi, care făcuse carieră printre alţi băieţi dăştepţi, devine milionar şi membru al Topului 300 prin metode mai complicate, pe care nu le vom detalia aici. Milionarul nostru, convins că e bogat, frumos, dăştept, şarmant, umblat prin lume, puternic şi de neatins, se cuplează cu o doamnă frumoasă şi blondă pe nume Patricia Kaas, după cum aflăm chiar din memoriile ei (în care nu este numit, dar Click, Irealitatea TV şi alte haznale au avut grijă să îi precizeze identitatea cât se poate de clar. Se numeşte Remus Truică). Pe care o impresionează, în afară de avuţiile lui, prin maniere şi atitudine (printre altele, venind la ea de 3 ori pe zi cu flori, atitudine exagerată în ochii vesticilor).

În punctul ăsta, milionarul putea spune că a făcut cea mai eroică faptă din istoria erotică a României, de la Regele Carol al II-lea încoace – a reuşit să o cucerească pe zeiţa de neatins ale cărei casete se vindeau pe sub mână în 1988, ale cărei cântece ţineau de urât în epoca raţiilor, cozilor, curentului oprit şi caloriferelor îngheţate. A reuşit ceea ce nimeni nu îşi imaginase că ar fi putut să fie posibil vreodată. Fiindcă Patricia Kaas nu e o oarecine. Dacă s-ar fi cuplat cu oricare altă vedetă, n-ar fi însemnat nimic – un tip bogat şi destul de arătos, împreună cu o artistă renumită, era ceva natural, nu atrăgea atenţia. Dar oricine a cumpărat o casetă cu Mademoiselle chante le blues pe sub mână ştie ce însemna anul 1988. Şi ştie că, dacă azi bulele imobiliare şi de altă natură au mai aranjat lucrurile, diferenţa dintre Patricia Kaas a anului 1988 şi Remus Truică al anului 1988 era mai mare decât distanţa dintre Pământ şi VY Canis Majoris. Era de necuprins pentru o minte umană normală.

Ajuns în acest punct, ce face omul nostru? Îi propune ca el să divorţeze, să se căsătorească şi să se mute împreună la Snagov. În acest punct se rupe filmul.

Fiindcă oricât de avut, puternic şi irezistibil te-ai crede, Snagovul nu e Parisul. Există obstacole peste care nu se poate trece, şi lucruri pe care banii nu le rezolvă, cariere în showbiz la care oamenii nu renunţă şi statut social care nu se pierde sau câştigă de la o zi la alta. Ea avea banii şi proprietăţile ei, chiar dacă (probabil) mai puţini ca ai lui, publicul ei, cariera ei. Ar fi fost altceva dacă omul nostru i-ar fi propus să se mute împreună la Paris, lucru pe care el şi-l permitea dealtfel. Dar… la Snagov? Acolo unde se scurge rahatul în lac şi îl agiţi de câte ori te plimbi cu bărcile cu motor? Acolo unde seara te mănâncă ţânţarii de viu?

A cerut probabil singurul lucru pe care nu îl putea avea, şi a pierdut fiindcă nu a fost conştient că nu e de nasul lui să îl aibă.

E ca şi cum ai spune: mi-a plăcut Taj Mahal. Îl demontez cărămidă cu cărămidă şi îl reconstruiesc la noi, la Bărbuleşti – Ialomiţa.

Primarul Cârnat ar fi putut face autostrada. Cu finanţare de la chinezi, cu finanţare de la buget, cu finanţare de pe piaţa de capital, ar fi putut. “Yes, We Can”, după cum a spus Barack-Vodă cel Negru. Şi publicul ar fi circulat pe ea şi ar fi plătit. Dar autostrada în sine nu e bagheta magică a lui Harry Potter. Autostrada e un mijloc, nu un scop. O unealtă pentru a deplasa oameni şi mărfuri acolo unde trebuie.

Nu e ca şi cum în ziua tăierii panglicii autostrăzii Bucureştiul s-ar transforma brusc în Osaka.

Dintr-un anumit punct de vedere, poate că dacă ar avea posibilitatea de a alege, românul tipic ar decide să trăiască şi într-o Osaka din care au dispărut autostrăzile suspendate.

Reality check

Cum revii cu picioarele pe pământ (care pământ ar mai putea fi şi peluza de la Teatrul Naţional).

Editurile noastre care ne trag ţeapa

O editură de rahat de la noi numită RAO (care îşi câştigase un oarece renume cu vreo 15 ani în urmă publicând în coperţi lucioase poveşti americăneşti de mâna a doua cu avocaţi şi spioni, lucru care mergea la fel de bine precum vinul roşu sec cu sarmalele pe vremea lui Ally McBeal şi Dosarele X) a avut cândva nişte traducători bunicei.

Fiindcă RAO e o editură de rahat, atunci când i-a muşcat criza de fundul lor plin de rahat s-au gândit la o soluţie care să-i scoată la liman. Ca nişte fruntaşi în întrecerea socialistă ce sunt, şi-au adus aminte de cea mai potrivită cu morala noastră socialistă: munca patriotică, tovarăşi!

Astfel încât au cules dintre traducătorii lor bunicei nişte traducători mai fraieri şi i-au convins, mai cu duhul blândeţii, mai folosind ameninţarea crizei, mai făcând ei înşişi nişte crize, să muncească pe gratis, căci oare ce e mai nobil în socialismul victorios decât munca pe brânci pentru umflarea burdihanului preşedinţilor de CeAPeu patronilor RAO?

Fiindcă, după cum aflăm tot din poveştile cu avocaţi ale ţeparei edituri de rahat numită RAO, apelul la justiţie e o mizerabilă practică a capitaliştilor putrezi americani, căci în socialismul victorios nu mai există exploatarea omului de către om (ci doar practica inversă), au făcut ei ce-au făcut, prin metode cunoscute doar de tovarăşii cu funcţii de răspundere, astfel încât la prima înfăţişare o doamnă traducător a văzut cum pierde procesul de pe scaun.

În concluzie, cât timp RAO te fură, RAO dă ţepe, RAO înşeală lumea, RAO îşi păcăleşte colaboratorii şi tot RAO e o editură comunistă de rahat, de câte ori publică ei ceva o să descărcăm acel ceva de pe dc++, torente, warez, şi alte metode inventate în ciuda pulii ACTA, începând cu poveştile lui Clive Cussler, care sunt cele mai uşor de găsit. Iar ei să-şi găsească numai traducători dintre cei care lucrează pe bani de ţigări şi-o bere la terasă, care sunt mai spălaţi pe creier decât Candidatul Manciurian şi care traduc tot ce “face sens” încheind frazele cu “Nu.” fiindcă li se pare “răcoros, frăţioare”, ca nişte “găuri de cur” ce sunt.

Şi n-au decât să ne pupe în acea parte în care îl pupau tovarăşii pe răposatul Ceaşcă.

Se întâmplă pe 16 Februarie

• Azi se împlinesc 79 de ani de la incidentele de la 16 februarie 1933, mai cunoscute sub denumirea corectă din punct de vedere politic de lupta clasei muncitoare împotriva exploatării de către clasele posedante capitaliste apărate de forţele înarmate ale statului burghezo-moşieresc (cu toate că Atelierele CFR Griviţa nu aparţineau niciunui capitalist, fiindcă erau de stat, şi cu toate că Statul, prin vocea ministrului Comunicaţiilor, fusese de acord să negocieze şi promisese salarii substanţiale şi alte avantaje). Viteazul site Scânteia Critic Atac nu manifestă nici cel mai vag semn de interes, fiindcă îi preocupă mai mult chestiunea corectă-politic a exploatării gazului de şist prin fracturare. Probabil de 1 Mai o să avem o campanie împotriva hainelor de blană şi pe 7 Noiembrie viitor promovarea alimentaţiei vegetariene.

• Hotnews a descoperit că în Vrancea lucrările de deszăpezire (nu) se fac de către o firmă fantomă care înghite 2.665.544 lei plus TVA pe sezon. Faptul că judeţul Vrancea e condus cu mână de fier de acelaşi personaj pitoresc, elegant şi cu ochelari de vreo 3 mandate încoace este, evident, întâmplător. Nici acţionar nu e, nici şpagă de la ei n-a luat, nici usturoi n-a mâncat, ci doar o materie moale şi maro, acolo, să-şi parfumeze gura.

• Fiul lui Adrian Năstase şi-a închis buticul cu accesorii de lux pentru căţei. Se vede treaba că pe căţeii partidului nici zgarda de lux cu cristale Swarowski nu-i convingea să mai latre de când a ieşit în faţă lupul tânăr Ponta.

• Mihaela Ispas “Nikita”a demonstrat cum se îngrijeşte cu jacuzzi şi masaj la spa. N-a pomenit nimic de dieta ei favorită, care începe cu mezeluri de purcel, continuă cu ciorbiţă de purcel, trece prin ceafă de purcel şi se încheie ca desert cu compot de purcel.

Idei de afaceri, pentru cine are urechi de auzit

 

De ce n-are ursul… guvern

Un oarecare Emil Boc, Prim-ministru mic de stat (sau de Stat) şi mare la sfat a decis după o noapte de nesomn alimentată cu palincă de Cluj să îşi depună demisia şi mandatul Guvernului pe care cu cinste îl conduce, cu tot regretul necesar în astfel de împrejurări tragicomice.

Fiindcă trăim în România, succesorul său este James Bondul cu ochelari Mihai Răzvan Ungureanu, care se laudă că a avut întotdeauna opinii de dreapta, cu toate că a fost lider al UTC pe vremea Împuşcatului. Ăsta e unul dintre puţinele lucruri care îl apropie de un oarecare Dominique Strauss Kahn.

Bineînţeles, reacţiile clasei politice de la noi, demnă de ţara cu IQ mediu de 94, sunt deosebit de inteligente:

Crin Antonescu: “Este plecarea celui mai incompetent, mai corupt şi mai mincinos guvern din istoria României, cel puţin după 1989″ (răsuflat uşurat şi aplauze de la Victor Ciorbea), şi, cum ne aşteptam, “mai sunt necesari doi paşi: demisia Preşedintelui Traian Băsescu şi alegeri anticipate, care pot fi organizate în primăvara acestui an.”

Victor Ponta: “Din punct de vedere constituţional s-a făcut primul pas către alegerile anticipate – demisia Guvernului. Mai sunt doi paşi procedurali – respingerea unui nou Guvern de două ori în termen de 60 de zile, şi urmeaza alegerile anticipate, care, reamintim, nu pot fi organizate în aceeeaşi zi cu alegerile locale.”

Se pare că a fost găsită până la urmă o explicaţie pentru eşecele şi insuccesurile oricărei forme de negociere din 2009 încoace: ca să discuţi cu cuplul R2-D2 şi C-3PO cunoscut sub numele de cod Crinuţu şi Micul Schumacherescu nu îţi trebuie politicieni, nu vorbesc aceeaşi limbă. Trebuia să fie împrumutaţi de la Ubisoft România câţiva programatori care să le traducă negocierile în limbaj de asamblare sau în cod maşină, ca să le priceapă.

Vin ai noştri, pleacă ai noştri, noi căpşunărim cu spor

Rezultatele preliminare ale recensământului din 2011 constată că populaţia României aşa cum a fost recenzată este de 19 042 936 de locuitori (faţă de 21 680 974 la recensământul din 2002).

Cifra nu include persoanele plecate în străinătate pentru o perioadă îndelungată – în cazul nostru pentru mai mult de 12 luni, indiferent de motive (muncă, studii, ciordeală prin zone turistice etc) şi nici populaţia necontactată (locuinţe în care recenzorii nu au găsit pe nimeni sau pe la care au uitat să mai treacă şi au realizat asta prea târziu).

Ştiind că de obicei estimările prin metode moderne şi folosind datele centralizate din mai multe surse nu greşesc prea mult, iar CIA World Factbook care nu e totuşi scrisă de nişte cretini estima prin iulie 2011 o populaţie de ~21 900 000 de locuitori (în timp ce INSSE însuşi obţinuse în acelaşi iulie 2011 o populaţie în statisticile curente de  21 354 396 locuitori), rezultă un număr impresionat de români d-ai noştri, cuprins între 2,3 şi 2,9 milioane, practicând (ig)nobile activităţi pe tarlalele de căpşuni şi prin pieţele şi în jurul bisericilor din ţările cu apă caldă.

Din acest motiv, postăcimea s-a iritat de parcă ar fi fost dată cu muştar prin părţile mai dosnice, fiindcă proiectele vitezei coaliţii USL (cunoscută şi drept “o mizerie la fel de mare ca şi PD-L”) au început să scârţâie odată cu publicarea rezultatelor.

Pe de o parte, reducerea populaţiei rezidente înseamnă o redesenare a colegiilor electorale, fie în sensul reducerii numărului de parlamentari aleşi în baza actualei Constituţii şi legi electorale, fie în sensul unui impuls pentru adoptarea modificărilor constituţionale propuse de Preşedintele Băsescu (Parlament unicameral cu 300 de membri) sau de conducerea PD-L (Parlament bicameral cu 300 de deputaţi şi 88 de senatori, atribuţii diferenţiate ale Camerelor şi reprezentare teritorială în cazul Senatului).

Pe de altă parte, numărul de alegători din diaspora (imens în perspectivă, fiindcă majoritatea celor aflaţi la căpşuni sunt oameni de vârstă activă, deci cu drept de vot… iar aici în ţară a fost de ajuns un număr apropiat pentru a vota Preşedintele) înseamnă o pleaşcă (ne)aşteptată pentru PD-L, atât fiindcă în reprezentanţele diplomatice e mult mai uşor de votat prin metoda bravului ambasador Jacuzzinski, cât şi pentru că un procent însemnat dintre mândrii noştri căpşunari ar face pe Dracu’n patru să iasă oricine, în orice chip, numai să nu fie PSDist, şi acolo unde sunt e mult mai greu să îi convingi prin metodele specifice folosite de renumitele vuvuzele OTV, Antenele şi Irealitatea, fie şi numai pentru că nu le urmăresc.

În concluzie, dacă mitingurile din ultima vreme mai dădeau unora o speranţă că roata se va întoarce, e foarte posibil ca în viitorul apropiat (măsurat în luni, 9-10 la număr), scorul clicii UNPR + PD-L la alegeri să fie mai bun chiar decât se aşteptau ei, probabil mai mic decât al USL, dar superior fiecăruia din cele 2 partide care o formează. Astfel, pe înţelesul oricărui Mitică, alegătorul micului şi al găleţii, ciuciu suspendare a Preşedintelui şi pula majoritate absolută a USL.

Energia noastră, care ne furnică în buzunar

Dacă pe vremea duduirii economiei (până a crăpat) industria noastră energetică era cam şchioapă (fiindcă îi puseseră prea multe tălpi băieţii deştepţi), odată cu criza se pare că a început să alerge.

În primul rând energia eoliană s-a mişcat după cum bate vântul (acesta fiind singurul domeniu în care e un fapt demn de laudă să procedezi aşa) şi a ajuns din urmă domeniul energetic nuclear, pe care îl va devansa până la începutul lui 2013.

Evoluţia producţiei de energie pe cale eoliană în ultimii 3 ani a fost spectaculoasă.

În acelaşi timp, ponderea combustibililor fosili în generarea de energie s-a redus, lucru care nu poate decât să ne bucure atunci când se vorbeşte de o criză a combustibililor, iar energia nucleară nu stă nici ea pe loc, în ciuda piedicilor care apăreau brusc atunci când se vorbea de extinderea capacităţilor în domeniul nuclear – e interesant faptul că oricine ar fi vorbit despre potenţialele noastre centrale nucleare, începând cu Ceauşescu şi trecând prin Măgăriceanu şi Boc-poc, afla imediat că e o oarecare problemă, “e scump”, “terenul nu e potrivit”, “studiile” sunt cam scumpe şi puţin relevante, energia nucleară “e periculoasă”, mai pomenea vreunul “de Cernobâl”, “de Fukushima”… ca şi cum nu i-ar fi plăcut cuiva de noi şi reactoarele noastre… la fel cum în zilele noastre nu le plac unora (aceiaşi?) eolienele noastre, îi mănâncă precum un ardei iute în cur…

Criză sau nu, companiile energetice, de la Gaz de France până la Petrom Service, aruncă bani în dreapta şi în stânga (ştiind că şi dreapta şi stânga pun botul la câte un ciubuc cu băieţii deştepţi din energetică) oriunde vine vorba de construit vreun parc eolian, mai ceva ca în vremurile goanei după aur. Dacă pe vremea bulei imobiliare se băteau investitorii şi fraierii, fără a se deosebi prea tare unii de ceilalţi, pe “terenuri pentru proiecte imobiliare” în mijlocul câmpurilor, acum se bat pe aceleaşi câmpuri “pentru energia verde şi regenerabilă”.

E adevărat că energia eoliană e scumpă, construcţia generatoarelor eoliene e costisitoare, dar, cum spunea economia nr. 1 din lume, aia cu un IQ mediu puţin mai mare ca al nostru, there is no such thing as a free lunch – trebuie să investeşti ca să ai energie şi trebuie să investeşti şi să-i convingi şi pe alţii să investească, să circule banul, să scoţi economia din impasul în care se află după ce a pocnit bula imobiliară. Nici bula dot-com-urilor de la finalul anilor ’90 nu avea în totalitate o justificare, dar, cum spuneau profii noştri tot cam pe atunci, odată ce industria clasică, mecanică, îşi atinsese limitele, statele occidentale trebuiau să facă orice ca să genereze creştere economică şi locuri de muncă, iar o ramură a economiei care produce bani şi McMansionuri cu aspect de closete de lux fără să consume petrol, ciment, fier şi alte materiale e prea tentantă ca s-o ignori. De fapt, cu 10 ani în urmă nu dădea nimeni impresia că ar şti ce e aceea o bulă, şi chiar dacă ar fi ştiut, ar fi ignorat-o atâta vreme cât făcea economia să duduie.

Impozitul nostru, cu drag şi spor îl plătim

Cristian Orgonas ne explică azi cum stau impozitele pe proprietăţi în diverse state europene şi americane, şi de ce le avem mici (precum speranţa de a ieşi din criză) şi ar trebui să fie mari (ca scula lui Arhi Terente şi orgoliul lui nea Trăienel). Cu obişnuitele lătrături de comentac la adresa “pensionarilor care este nesimţiţi că are ei case”.

1. Impozitul pe o proprietate imobiliară, în orice stat european, reprezintă un anumit procent din valoarea proprietăţii.

2. Această valoare trebuie stabilită de cineva. Aceeaşi proprietate poate costa 400 000 RON în timpul unei bule imobiliare şi 180 000 RON anul următor, iar peste încă un an poate creşte la 200 000 RON ca să scadă iar la 150 000. Deci trebuie să existe “o valoare” fixă faţă de care oamenii Statului să poată stabili impozitul.

3. Din motivele #1 şi #2, Guvernul prin Codul Fiscal a decis că valoarea a 1 mp de construcţie din cărămidă cu toate utilităţile este de 806 RON, care se înmulţeşte în funcţie de oraş, municipiu, zona de la A la D în interiorul oraşului şi alţi factori cu un coeficient. Rezultă o cifră Z la care se stabileşte impozitul, ca Z x 0,1%.

4. Impozitul pe proprietăţi, ca şi cel pe autovehicule, ambarcaţiuni etc se face venit la bugetul local. Autorităţile locale au dreptul de a modifica cotele de impunere în limita a +/- 20% faţă de cota stabilită prin lege.

5. Dacă autoritatea locală ar avea nevoie de venituri mai mari, există posibilitatea ca prin negocieri politice să fie modificat procentul de 0,1% sau să fie majorată valoarea de referinţă a 1 mp de construcţie. Pornind de la valoarea mică din prezent, o majorare nesemnificativă în ochii unui cetăţean mediu (să zicem de la 150-200 RON la 500 RON/an) ar reprezenta, înmulţit cu numărul de locuinţe dintr-un oraş ca Bucureşti, dublarea veniturilor la bugetul Primăriei, sute de milioane de euro în plus.

(CGMB a votat în 2011 şi 2012 cote de impozitare egale cu cele din iulie 2010 la orice impozit local, realizând că sunt deja mari, iar atâta vreme cât nu se întrevede o creştere a veniturilor majorităţii populaţiei, a le mări însemna că nu le va mai plăti nimeni şi n-ai cum să te judeci cu 2 milioane de oameni ca să-i execuţi silit, nu există atâtea judecătorii şi tribunale. Ei aşteaptă ca veniturile medii să crească pentru a avea de unde să mai stoarcă în viitor.)

6. Odată ce am stabilit modul în care funcţionează “circuitul banului”, rămâne cealaltă problemă spinoasă născută sub semnul “creşterii economice Măgăriceanu”, acea problemă care a dus la fierberea dintre 2006-2009 şi la scandalurile de după. Şi anume “distribuţia puterii în societate”.

Această “distribuţie a puterii” este motivaţia din spatele planurilor de genul: “să umflăm impozitele să-i dăm pă ăia afară din case”, “să interzicem mutarea în Bucureşti”, “să confiscăm proprietăţile şi maşinile” şi alte perle ale gândirii de gâscă postac. (Chestiunea “distribuţiei puterii” datează de la alde Ceaşcă, nu degeaba a început el valul de repartiţii la ţară şi interdicţii de mutare în municipii.)

Ceea ce nu convenea nici lui Măgăriceanu, nici lui Diliboc, nici Cheliosului, nici altor jigodii cu diplomă politicieni, era faptul că populaţia civilă (odată cu umflarea bulei imobiliare şi cu oportunităţile apărute în viaţa profesională de la lopata lui Dorel la tastatura şi cravata lui Costel) prin liberalizarea societăţii în general a căpătat posibilitatea de a se bucura de orice nu-şi putuseră permite membrii ei între 1945-2004, fără să aibă niciun fel de restricţie şi fără să fie obligaţi în vreun fel să acorde vreo consideraţie celor care n-o fac. Ai un apartament cumpărat pe nasturi în 1990? Îl vinzi pe zeci de mii de euro. Nu te împiedică nimeni, nu ţi se impun decât nişte taxe şi autorizaţii, pe care oricum ţi le permiţi. Îţi iei o maşină de lux, îţi faci o casă mai mare la ţară, faci o excursie prin Brazilia ca Mazăre… oportunităţile îţi sar în drum la tot pasul, bani să ai, şi Statul nu are niciun mijloc de presiune la îndemână. Amenzile rutiere în 2006 când s-a început umflarea bulei imobiliare erau de 300-500 RON maxim. Vizele pentru călătorii în străinătate nu mai existau. Tranzacţiile cu proprietăţi nu erau limitate în niciun fel de către lege. Creditul era la îndemână doar cu buletinul. Poliţia îţi putea opune cel mult un Garcea burtos într-un Vento ruginit. Datorită încetinelii birocratice specifice a administraţiilor financiare, cu dificultatea de a urmări fiecare contribuabil în parte, până şi plata impozitelor e opţională, de asta Cheliosu’ insistă pentru o integrare informatică a instituţiilor de Stat, ca să se asigure că nimeni nu scapă prin ochiurile plasei.

Nu este politically-correct să fii mai puternic decât Statul. E principiul de bază, cheia de boltă a organizării Statului comunist sub Ceaşcă, pe care au moştenit-o comuniştii în blană de oaie de azi. Adevăratul scop al “jocului impozitelor”, de la Măgăriceanu la Boc-poc-diliboc şi de la Ialomiţianu la Popescu şi retur, a fost tot timpul menţinerea unor relaţii sociale mai restrictive, pe placul unor socialişti ca ei, ieşiţi din PCR şi UTC. Dacă vrei să scapi de taxe aberante şi nedreptăţi pe care o ţară cu apă caldă nu le are, trebuie să fii de bunăvoie la fel de disciplinat ca atunci când ai trăi într-o ţară cu apă caldă şi să recunoşti că nu trebuie să ţi se numere ouăle, cum ar fi zis un mare politician de-al nostru.

Măreţili realizărili ale socialismului portocaliu

Preşedintele Băsescu: “coaliţia aflată la putere, susţinută de mine, a realizat două lucruri extrem de dificile: lupta cu criza, pe care cel mai greu a resimţit-o populaţia, şi procesele extrem de dificile de modernizare a ţării; legi extrem de controversate sau nu foarte bine primite de cei cărora li se adresau, [noul cod civil,] codul penal, comercial, codul de procedură penală, codul de procedură comercială au fost legi destinate să reformeze justiţia, restructurarea aparatului bugetar”

În acelaşi timp, divorţul maniacului înţepător Cătălin Nistor s-a rezolvat în baza noului Cod Civil la primul termen, în mai puţin de 5 minute.

Poate că un mare conducător care ar fi împlinit azi 94 de ani dacă ar fi fost în viaţă ar fi trebuit să ia exemplu